Pentru ca strumful este mai smecher si inteligent dacat il crede mama iar parintii au carlige. Nu are sens? O sa aiba!
Noi, la Academia 1,61 ne-am format un argou propriu si numim strumfi copiii intre 6 si 9 ani cu care mergem de cateva ori pe an in tabere.
In tabere (desi rare ori in cele organizate de noi), principala problema este ca strumfii plang. Cu precadere seara. Nu intelegeam de ce. Ei ziceau ca le e dor de mama. In primele tabere pe care le-am organizat s-a intamplat sa li se faca dor de casa atat de tare ca au venit parintii sa ii ia inapoi. Noi primim asta ca o lovitura si o luam destul de in piept pentru ca ni se pare ca am esuat in a avea grija sa se simta pustiul bine. Ni se parea ca nu am reusit sa ne descurcam. Pana am inteles mecanismul:
Strumul (sau strumfita) se simte excelent in timpul zilei. Se distreaza, rade, se joaca, face toate activitatile si zambeste cu gura pana la urechi. Seara mananca si, inainte de culcare, pe la ora 20.00 il suna mama ca sa se asigure ca strumful se culca linistit ca mama nu l-a uitat. Si mama trimite un carlig prin telefon cu care reataseaza un cordon ombilical virtual: “Esti bine puiule? Papi? Nu ti-e dor de mine? De abia astept sa te intorci… Hai acum dormi linistit.” Dar numai asta nu se intampla. In 5 minute strumful nostru face BÂÂÂÂZZZ.
Si acum stai si impaca-l si potoleste tragedia si explica-i si culca-l. Asta daca nu molipseste pe inca vreo trei si ai un cor de strumfi bazaitori.
Asta pana am gasit solutia. In prima zi asteptam sa faca o prostioara si le confiscam telefoanele. Pe toate. Le spunem ca nu vrem sa stea sa se joace pe telefon si ca, oricand vor sa sune acasa, le dam telefonul imediat, dar nu seara. Deci practic, au oricand optiunea sa sune dar trebuie sa ceara ei asta. Bineinteles, parintii stiu de planul nostru si le spunem ca pot oricand sa vorbesca cu strumful dar sa ne sune pe noi si il dam pe loc la telefon. Noi oricum nu ne dezlipim de ei. Totusi, le recomandam sa astepte sa ii sune copilul si sa reziste tentatiei de a-l agata si a-l ancora din nou in amintirea casei.
Practic, nu intrerupem comunicatia dintre parinte si copil ci incurajam ca aceasta sa fie initiata de strumf, nu de parinte. Si se intampla ceva foarte interesant: Strumfii nu mai bazaie si uita ca au parinti.
Spre amuzamentul general, in autocar, in drum spre casa avem conversatii de genul:
“Ai sunat-o pe mama?”
Strumful face ochii mari. Isi aminteste ca are o mama…
“Nu…”
“Pai stie sa vina sa te ia?” Strumful face ochii si mai mari. Se prinde ca trebuie sa ajunga acasa.
“Nu stiu. Andrei, da-mi te rog telefonul…”
Asta daca nu incepe sa bazaie ca pleaca din tabara. Si atunci chiar se molipsesc toti.
184
previous post