De curand am primit un LEGO. Era seara tarziu. L-am primit cadou de la sotia mea, ca o gluma. Era o motocicleta complicata si trebuia sa fie atat: o gluma si o referire la pasiunea mea pentru motociclete.
Si am avut cea mai neasteptata reactie.
La inceput am ras, apoi m-am bucurat, apoi, in urmatoarea secunda, m-am vizualizat compunand motocicleta. Si m-a cuprins o senzatie de nerabdare si bucurie. Imediat m-am asezat la birou, am deschis cu mainile tremurande cutia, mi-am ordonat cu o placere viscerala piesele pe birou si am inceput sa construiesc. Senzatia cu care se imbucau piesele, descoperirea solutiilor, placerea materializarii rezultatului, bucuria cu care construiam erau surprinzator de puternice. Tremuram de placere.
Trebuie sa spun ca nu sunt un tip extrovertit. Dimpotriva, sunt foarte retinut de fel. Multi prieteni imi spun Droopy… Eu ma bucur tare, dar pe interior.
Atunci, totusi, eram in culmea fericirii. Ca un copil. Exact ca atunci cand aveam 9 ani si am primit primul meu joc LEGO, adus din strainatate. Si era bine. Era foarte bine. Si atunci mi-am dat seama cat de important si valoros este copilul din oglinda. Atunci l-am vazut, desi se ascundea in spatele fetei mele. Si tot atunci mi-am dat seama cat ma ajuta copilul din oglinda. El inca stie sa se joace si ma ajuta cand amenajez o camera tematica Harry Potter, el ma sfatuieste cand creez un program al unei taberei, cu el rad cand astept pe cineva sa ii fac o gluma fizica, sau spun un banc. Datorita lui pot inca sa apreciez si sa ma bucur de desene animate, pot sa fac jucariile de plus sa vorbeasca, pot sa ma uit la Star Wars cu placere, sa ma joc pac-pac, sa fiu creativ, pot sa imi imaginez spatii, camere, scenarii, jocuri, sa ma distrez si altfel decat in club sau in pat, pot sa fac glume (si bune si proaste) si, per ansamblu, pot sa fac ce fac acum. De asemenea, tot datorita copilului din mine pot inca sa vorbesc pe limba copiilor si sa ma joc cu ei si asta cred ca este foarte important.
Si imi place de copilul din oglinda. Sigur, cand imi pun un costum, sau macar un sacou, el se face mic si se baga intr-un colt. Cand, la o intalnire, trebuie sa fac pe arhitectul batos, copilul fuge si se ascunde undeva asteptand sa il las sa iasa la iveala. Si atunci nu prea il las. Serios, incuntat si mandru de statutul meu de adult responsabil il inchid in camera lui. Dar mi-e mila de el, imi pare rau si de abia astept momentul in care il las liber. Asta este un alt motiv pentru care nu imi plac corporatistii seriosi, responsabili, eficienti, care nu au timp de glume sau de lucruri puerile. Am impresia ca incearca din rasputeri sa isi sufoce copilul din oglinda pentru a fi “profesionisti”.
Mie imi place de copilul din mine. Imi place pentru ca imi da posibilitatea sa fiu creativ, sa gandesc lucruri distractive si amuzante, sa ma distrez la randul meu. Din acest motiv, de fiecare data cand, dupa o gluma fizica sau un banc prost, in fata mea sta o fata incruntata care imi spune cu repros “Hai ba, nu mai fi asa copil!!!”, ma bucur si o iau ca pe un compliment.
Da, am un copil in mine si cred ca ar trebui sa il las cat mai des la ghidonul motocicletei!
