”Nu pot! Este prea greu! Trebuia să aleg tabăra ușoară!”
Treisprezece participanți, proaspăt adolescenți, diferiți, venind din medii complet diferite. Patru instructori. Un program cu temă militară. Bootcamp! Flotări, alergare, instrucție, orientare, camuflare, tir și aplicații airsoft. O singură echipă, o singură formație. Când greșim, când nu suntem atenți sau suntem repeziți, facem toți flotări. Este greu! La început este greu.
Sunt și apar toate tipurile de măști și mecanisme evitante:
Mie mi se pare greu, nu am făcut flotări niciodată!
Eu vreau să fiu primul, nu mă interesează ce fac alții!
Eu vreau să trag cu arma, nu mă interesează altceva!
Eu trebuie să fiu ajutată! Sunt prea mică! Ține-mă de mână!
Eu trebuie să o țin de mână!
Eu nu mă simt bine! Mă doare piciorul, mâna, capul, burta. Nu m-am hotărât încă ce mă doare, dar mă doare…
Eu, eu, eu, mie, mie, acum! Iar programul are rolul de a-i face pe participanți să ajungă să spună și să gândească ”noi”.
OK, la ultima ieșim din rolul de sergenți de instrucție și investigăm ca să ne asigurăm că nu ignorăm o problemă medicală reală. De multe ori, însă, cele de mai sus apar atunci când programul este mai solicitant, când trebuie să alergăm, să ne târâm, când ne este frică sau când ne plictisim. Iar noi, instructorii, transmitem următorul mesaj:
Da, te înțeleg! Pe bune, te înțeleg. Uite, acum ieșim din joc, ies din rolul de sergent de instrucție și pe bune te ascult. Cred, însă, că este ceva mai profund în spatele a ceea ce spui. Hai sa aflăm împreună ce este. Va trebui să-mi spui, însă, numai lucruri adevărate dacă vrei să te pot ajuta. Și ajungem să vorbim.
Ajungem să încurajăm dacă este nevoie: Știu că este mai greu acum. Știu că este ceva nou, cred că simți că ai nevoie de ajutor. Uite, ai puțină tenacitate, ai puțină încredere și îți garantez că o să găsești foarte mult ajutor în echipa ta.
Ajungem să punem limite dacă este nevoie: Înțeleg că vrei sa fii primul sau să tragi cu arma. O să vezi că este mult mai șmecher să câștigi sau să te lupți în echipă, umăr la umăr, alături de ceilalți. Ca să-ți iasă asta, va trebui să începi să te gândești și la ceilalți și să-i ajuți să faceți asta împreună. Nu trebuie decât puțină disciplină, puțină planificare și grijă.
Ajungem să transmitem un mesaj despre curajul de a nu ne mai ascunde când dăm de greu. Și măștile cad rând pe rând! Nu mai este așa de greu să facem flotări sau să alergăm atunci când o facem împreună. O fetiță mică, la limita vârstei minime de participare se avântă cu curaj, alergând într-o baltă numai ca să nu rupă formația. Cu doar trei zile înainte spunea că este prea greu și nu a făcut niciodată flotări. Un băiat repezit își oprește echipa și le spune că sunt cu toții prea agitați și ar trebui să-și facă un plan și o strategie. Cu doar trei zile înainte se gândea numai la ce voia el. Cei obișnuiți să simuleze renunță repede la acest obicei și aleg să-și schimbe discursul spunând ”mi-e greu” sau ”am obosit, am nevoie de o pauză” în loc de ”mă doare”.
Iar asta este aur pentru ei. Nu a durat decât câteva zile și deja sunt mult mai puternici.
