Discuție la telefon cu o mămică:
”Andrei, mă bucur că vorbim… Da, știu de tabăra pe care o organizezi, este foarte frumos conceptul și mi-aș dori foarte tare să-l trimit pe băiatul meu. Nu știu, însă, ce să mai fac cu el! Sunt foarte încurcată: Nu vrea să meargă nicăieri și nu vrea să facă nimic. Vrea doar să stea pe telefon. Nu are prieteni, nu are vreun grup, nu face nicio activitate. Am reușit să-l conving să meargă doar în tabără cu școala pentru că acolo cunoaște grupul. Doar că acolo nu fac mai nimic și nici cu colegii lui nu leagă decât relații superficiale… În rest stă singur pe telefon și nu vrea să facă nimic.”
Complicat. Aparent de neînțeles. Când eram noi mici, ne rugam cu cerul și pământul de părinți să ne ofere o experiență sau o ocazie să avem parte de o aventură sau excursie. Astăzi s-a întors roata: Se roagă părinții de copii. De ce oare?
Alături de psihologii și psihoterapeuții din echipa noastră am identificat trei motive și trei posibile sfaturi. Toate au legătură cu acum încheiata Pandemie și cu urmările acesteia:
- Căldura scorburii în care ne-am refugiat. Este cald în scorbură, este comod, nu învățăm, nu ne expunem, dar ne dă un sentiment de siguranță. Pandemia ne-a forțat să ne refugiem acolo, în casă, cu ecranul, și ne-am creat (nouă și copiilor noștri) un culcuș comod care să ne apere de riscuri, boli, respingeri și amenințări dar din care nu prea ne mai vine să ieșim. Este comod și suficient de cald. Mai dă și o oarecare dependență, așa că ne este și mai greu să decidem să ieșim. Dar, dacă nu ieșim, nu învățăm. Dacă nu ne expunem, nu creștem, nu ajungem să cunoaștem alți oameni, nu înțelegem cum funcționează relațiile iar dependența doar se accentuează. Stăm doar în scorbura în care ne-am refugiat și creștem doar fizic, ne îngrășăm, până umplem scorbura cu totul. Atunci chiar nu mai putem ieși.
Sfatul aici ar fi să ne căutăm curajul. Orice dependență poate fi atenuată ieșind din mediul care ne împinge spre aceasta. Trebuie doar să avem curaj să ne lăsăm scoși din acesta.
- Poziționarea părintelui față de copilul său. Am fost forțați să stăm în scorbură împreună. Și nu a fost simplu. Pentru adult, să stea să fie etern pisălogit de cel mic, a fost greu de tolerat. Este mică scorbura, așa că a trebuit să ne adaptăm. Voiam și noi un moment de liniște, așa că am început să ne cumpărăm mai des liniștea și confortul satisfăcând mai des cerințele celor mici. ”Vrei să stai pe telefon? Atunci mă lași să lucrez și nu mă toci? Bine! Doar de data asta!” Dar poate și mâine… ”Daca te las să nu faci asta, îți vezi de treaba ta și stai la tine în cameră? Bine! M-am săturat să tot trag de tine și să ne cârâim!” Am obosit. Și am redus standardele, am redus controlul, cumpărând liniște și armonie.
Sfat: Păsările găsesc un moment în care își împing cu asertivitate puii din cuib. Și atunci nu stau să negocieze cu ei, nu stau să le asculte chirăielile. Păsările, în creierul lor micuț, știu sigur că acesta este un moment esențial în dezvoltarea puilor. Altfel nu vor învăța să zboare și o să fie mâncați de vulpe, încet, în ploaie. Uneori copiii noștri au nevoie să fim asertivi și să spunem ”Da, este nevoie să faci asta și îți va face bine. Este nevoie să mergi la școală! Este nevoie să faci sport! Este nevoie să-ți faci temele. Este nevoie să înveți cum să-ți faci prieteni. Este nevoie să mergi acolo. Am decis eu, ca părinte, nu decizi tu, fiind copil.”
- Ne este frică, chiar mai frică decât înainte, de respingere și de grupuri pe care nu le cunoaștem. În primele tabere la care participă, aproape toți copiii se tem că ”nu cunosc pe nimeni”. Este normal. Scorbura este mică, ușor gestionabilă și călduță. Ne este frică să ieșim afară, într-un mediu necunoscut și mult mai greu de controlat. Este normal, dar altfel nu învățăm. Apoi, după fiecare tabără, își fac prieteni, intră într-un grup, leagă relații și încep să-și construiască echipe.
Nu putem învăța să mergem pe bicicletă de pe canapea, oricât ne-am uita la filmulețe cu alții care o fac. După ce am căzut și ne-am julit de câteva ori, chiar ne poate fi frică să încercăm să ne urcăm din nou pe biclă. Dar toată lumea învață până la urmă și toți ne bucurăm apoi de experiențele pe care le avem după ce am învățat să pedalăm. Și uităm juliturile. Trebuie doar să ne asumăm și să fim tenace în a parcurge procesul de învățare. Mai avem nevoie și de o figură protectoare care să ne țină la început de spate. Apoi este doar fun.
Sfat: ”Da, știu că ți-e teamă de nou și necunoscut. O să vezi, însă, că vei cunoaște copii foarte drăguți, ca tine, cu care o să te înțelegi bine. Aproape sigur o să-ți faci mulți prieteni noi cu care o să poți să te vezi și altă dată.”
Astfel, cred că este un moment bun să ieșim din scorbură. Afară este soare și ne așteaptă mulți alți pui și prieteni lângă care să învățăm să zburăm. Apoi putem să ne și lăudăm pe ecrane cu aventurile noastre. Așa îi convingem poate și pe alții să iasă din scorburile lor. Poate chiar ne vor și mulțumi mai târziu.
