Vorbeam zilele trecute cu un prieten (nu dau nume) despre viața noastră în pandemie. Prietenul meu este angajat la o firmă de dimensiuni medii (nu dau nume) și îmi spunea așa:
”Băi Andrei, am obosit! Știi, nu este o oboseală d`aia de gâfâi, dar am obosit. Sunt moale și nu am chef de nimic.
Înainte să înceapă pandemia eram în priză, doar mă știi… Mă preocupam permanent să rezolv probleme, să obțin contracte, să le pun pe picioare, eram motivat și simțeam că fac o treabă. Aveam viața mea plăcută de acasă, cu soție și copil și aveam viața provocatoare și antrenantă cu echipa de la birou. Era chiar fun. Dimineața mă gândeam cu plăcere că o să merg la birou, eram mândru de echipă și de ce clădeam acolo, iar seara mă bucuram să ajung acasă ca să mă relaxez cu ai mei și să văd ce dume mai dădea fii-miu.
Când a început pandemia ne-am speriat. Mi s-a părut că e nasoală treaba și ne-am refugiat fiecare în casa lui, așteptând să treacă și să ne reintrăm în normal. Am înghițit greu lucratul de acasă, cu copilul pe cap, cu Zoom-ul care tot cădea, cu ședințe online bolovănoase, cu termene care se tot lungeau. Îmi dădeam și eu seama că nu mai eram la fel de productiv ca atunci când eram la birou, dar îmi țineam respirația sperând că o să treacă
Acum am obosit. Parcă stau numai în casă și mai văd lumea doar prin ecranul laptopului. Și este toată la fel. Știrile sunt praf, statul este praf, măsurile sunt praf, societatea este praf, colegii de la birou sunt praf, mi s-a luat de toți și toate. Citesc mailuri și aflu ce mai face firma la fel cum aflu ce face Guvernul – de la niște bulinuțe pe ecranul laptopului. Acum important pentru mine este să mă duc la cumpărături când nu este aglomerat, chiar dacă sunt teoretic în timpul programului, să-mi repar mașina de spălat rufe și să stea fii-miu cât mai mult la grădiniță. Atunci mă mai uit puțin pe Netflix dar numa` la juma` de film că trebuie să mai răspund la câte-un mail. Mi se par atât de îndepărtate momentele când ieșeam cu colegii la o țigară și o bârfă, parcă erau într-altă viață. Nici camera nu mi-o mai deschid în întâlniri că mai rezolv probleme prin casă.
Știi cum e? Nu sunt obosit, dar este o letargie d`aia călâie de n-am chef de nimic. Nici să mă întorc la birou nu am chef. Bine că merge salariul.”
Să-l citez pe prietenul meu: ”Este nasol!” Și mai mult decât nasol, mi se pare că este foarte periculos pentru firmele mici și medii. Cred că acest efect (pe care îl simt mulți dintre noi) este o mare problemă pentru că este nociv și toxic pentru echipe. Iar fără echipe nu sunt rezultate, iar fără rezultate nu sunt nici venituri și firma se clatină.
Practic, prietenul meu ar vrea să spună că:
- separarea și munca online îl fac să se simtă disociat de colegii lui,
- nu mai vede provocare și satisfacție în ceea ce face, deci nu mai este la fel de motivat
- îi este greu să își facă un management al timpului atunci când lucrează de acasă și problemele casei capătă inerent o pondere mai mare în mintea lui
- nu mai simte că ”face parte dintr-o echipă” ci doar reacționează mecanic la ce i se cere
Groaznic… Pentru firme și pentru echipe este groaznic. Au intrat termitele în structura de rezistență a construcției, în mintea și în sufletul celor care constituie structura de rezistență a echipei. Dacă aș face din nou pe arhitectul, aș recomanda să fie desfăcută fațada (sau părți din ea) și să se facă o dezinsecție serioasă. Asta ca să nu fie nevoie să se ajungă la schimbat elemente de structură, la consolidări sau, mai rău, să cadă toată șandramaua.
Soluții încă sunt (cel puțin la unele dintre problemele prietenului meu). Nu cred că este prea târziu, deși termitele tot erodează lemnul sănătos. Multe companii înceracă să impună vaccinarea angajaților în speranța că asta va readuce situația repede la normal. Sunt sceptic. S-ar putea ca această măsură să aducă oamenii la birou mai repede, dar, fiind o impunere s-ar putea să adâncească disocierea dintre individ și companie. Nu prea îți vine să fii prieten cu cineva care îți impune ceva și te și condiționează brutal cu asta.
În schimb, se pot face programe și evenimente axate pe identificarea motivației, pe apropierea și cunoașterea echipei, programe pufoase, ”touchy-feely„ care să genereze empatie, conexiune, înțelegere și senzația de împărtășire a unui obiectiv comun. Acel gen de programe care să lase participanților senzația că în următoarea întâlnire online vorbesc cu prietenul lor pe care îl cunosc și pe care îl înțeleg, nu doar cu o bulinuță ce clipește isteric pe un ecran de Zoom sau Teams și semană izbitor de mult cu un link de pe un site de știri ce vorbește despre ultima dumă dată de ”politicieni”.
Voi cum vă mai simțiți în pandemie?
