Uneori suntem prea preocupați să conducem ca să ne oprim să punem benzină.
Ați simțit vreodată asta? Eu cu siguranță am simțit-o pe piele mea de multe ori. Știu, lumea îi spune ”pana prostului”. Totuși, atunci când te grăbești să ajungi la o întâlnire, chiar vrei sa fii punctual dar ți-e teamă că vei întârzia, numai să stai la coadă la benzinărie nu îți dorești. Știi că ar trebui să pui benzină, vezi acul rezervorului aproape de linia roșie, dar forțezi, apeși pedala de accelerație și acutizezi în problema pe care o ai. ”Mai târziu, nu chiar acum…”
Așa sunt și corpul și mintea noastră: O să mă apuc de sală luna viitoare, acum am de lucru. O să încep să citesc cartea aia bună de săptămâna viitoare, acum am o predare importantă. O să ies cu copiii zilele viitoare, acum trebuie să lucrez noaptea, târziu ca să recuperez. O să plec în vacanță la vară, acum am închidere de lună. Și agravăm problema pe care o avem.
Deși am înțeles logica ideii de a mă opri să pun benzină, fiind o persoană orientată predominant către rezultat și căutând să am o etică profesională cât mai bună, mi-a fost tare greu să accept emoțional acest principiu și să decid să iau piciorul de pe pedala de accelerație. Asta deși simțeam dese ori pe propria piele rezultatele: Un antrenament de aikido sau un weekend cu familia, în natură, pe poteci de munte, reușeau să mă ”reseteze”. Reușeam ca după două ore de transpirație sau două zile cu rucsacul în spate și busola în mână să mă deconectez și chiar să uit de stressul săptămânal. Mă surprindeam, la sfârșitul acestei perioade, că efectiv uitasem de problemele care mă măcinau și mă stresau cu doar câteva ore înainte. Le simțeam de parcă erau în altă viață, la luni sau ani distanță. Iar când mă reapucam de ”condus”, de treabă, o făceam revigorat și cu altă energie, deși nu eram mai odihnit fizic (ba chiar aveam o ușoară și plăcută febră musculară).
Asta se întâmplă pentru că, supusă stresului, mintea noastră amorțește sub valurile de cortizol, se lasă o ceață difuză peste ea și nu mai este eficientă. Acele momente în care ne rupem total de context și schimbăm realitatea biroului și a mailurilor nesfârșite cu o activitate de orientare prin pădurea verde, preocupare pentru a face un adăpost, de a ne cățăra pe niște corzi sau a înțelege mai profund relațiile cu cei dragi ne scot din această oboseală cețoasă și dau minții noastre ocazia de a se ”reseta” și a se odihni. Iar apoi avem alt tonus, devenim mai alerți și conducem mai ”cu chef”.
Deseori, în special în cadrul taberelor pe care le organizăm pentru familii, adulții ne spun la sfârșit ”Ah, ce bine că am venit, am reușit să iau o pauză și să mă odihnesc!” Îi întreb dacă nu sunt obosiți și îmi răspund ”Ba da! Am o super febră musculară! Am alergat cu copilul pe dealuri și am tras de corzi cât nu am făcut-o tot anul, dar este o oboseală plăcută. Parcă doar mușchii mi-au obosit, dar mintea mea s-a odihnit”. De fapt, cred că nici mintea nu s-a odihnit, dar s-a trezit. Practic, s-a oprit și a pus ”benzină”.
Cred că este foarte important să ne mai oprim și ”să alimentăm rezervorul”.
