Acum fix doi ani, lumea noastră se întorcea cu fundul în sus. Acum fix doi ani, când de abia lovise Pandemia, nu existau teste, nu se cunoștea tratamentul, nu existau vaccinuri iar în Italia oamenii mureau pe capete în spitalele neîncăpătoare s-a instalat o panică distrugătoare care a generat o frică perpetuă.
Atunci scriam așa: Cu capul în nisip sau zvârcolindu-ne să ne reinventăm
”Am plecat cu restul familiei la o cabană izolată, undeva la munte. Ni s-a părut mai sigur așa. Perspectiva petrecerii unei perioade lungi de izolare într-un apartament din București, cu Victor agitat cățărându-se pe pereți, părea mai grea decât să tai lemne și să mă gospodăresc, izolat, la munte. Mă simt vinovat că eu am această opțiune, iar alții nu.
Sunt îngândurat tot drumul. Parcă trăiesc într-un film prost. Ajungem la cabană, tai lemne, fac focul, pornesc apa, ne instalăm, îl culcăm pe Victor și, noaptea, târziu îmi pun un pahar de vin și pornesc o conexiune slabă la internet ca să mai aflu niște știri. Și atunci, privind peste ecranul laptopului la șura vecinului, la uliță, la munții și copacii care se zbat în vânt în lumina lunii, mă lovește:
Acesta este un punct de cotitură. După asta, lumea nu va mai fi niciodată la fel. PANICĂ. Simt că sunt în cădere liberă. Îmi fuge pământul de sub picioare. Tot ce am clădit se clatină: economiile noastre, dojo-ul de aikido, proiectul meu de suflet – Academia 1,61, echipa de instructori și angajați, sănătatea noastră, familia separată.
Oare dacă stau, îmi mănânc proviziile, mă îmbăt în fiecare seara și mă uit la toate serialele de pe Netflix, o să treacă? O să fie ca un vis urât? Dacă îmi sap o groapă cât să-mi vâr capul adânc în ea, o să treacă? Ar trebui să găsesc o soluție! Repede! Să revin la viața mea de acum câteva luni! Mă zbat. Vreau să mă agăț de ceva.”
Apoi m-am mobilizat, am început să ne zvârcolim, să căutăm să ne adaptăm, să căutăm soluții. Spuneam eu atunci că ”O să am timp să mă panichez când o să fiu mort!” Până atunci, la treabă!
Am încercat, am eșuat uneori dar am încercat din nou, am pierdut mulți instructori, am pierdut oameni importanți din echipă. Ne-am ridicat din nou, am refăcut echipa după zece luni de pauză totală, am încercat să gestionăm incompatibilități în noul grup, am eșuat din nou, ne-am ridicat iarăși, am refăcut a patra oară echipa de birou și acum pare că lucrurile merg, în sfârșit, cum trebuie. Atitudinea și mentalitatea noii echipe sunt mai bune ca oricând. Rezultatele se văd deja crescând liniar și încurajator.
Între timp, au apărut teste, vaccinuri, tratamente. Apoi virusul a suferit o mutație și a devenit mai contagios și mai agresiv, a apărut Delta. Apoi a mutat din nou, a devenit și mai contagios, dar pare că s-a îmblânzit.
Băga-mi-aș picioarele în rollercoaster-ul ăsta! Parcă sunt într-o mașinuță blestemată dintr-un parc de distracții și mă poartă mizeria asta când în sus, când mă aruncă urlând în cădere liberă. Cine naiba a pornit-o? Am plătit bilet la chestia asta? Dacă ajung jos și îl găsesc pe ăla care stă la butoane să vezi ce palme peste ceafă îi dau!
Apoi, încet, au început să se ridice restricțiile. Pare că ne putem relaxa în sfârșit… NOT! A început un război lângă noi! Tancuri distrug orașe, mor oameni, alții fug, alții ajută cu ce pot, este o tragedie generală, prețurile sar în aer și un deștept pendulează rânjind macabru arme atomice. Mama ei de mașinuță! Are cineva iod?…
Acum pare că virusul nu mai este atât de amenințător. S-a mai atenuat sau/și ne-am mai obișnuit cu el. Războiul pare că se localizează în câteva zone și probabilitatea să apară o ciupercă atomică în zonă pare (sau sperăm) că s-a redus simțitor.
Astfel, acum mă gândesc la mașinuța asta care mă tot smucește pe șine și ba mă urcă sus, ba o ia cu viteză pe o pantă abruptă. De fapt, am plătit bilet… De fapt, aparent, ăsta este traseul ei. Eu m-am urcat în ea, nu spune nimeni că nu mă pot bucura de experiență, nu? Ok, o să am grijă să nu mănânc șaorma înainte de următoare pantă, dar, dacă acum mașinuța începe să urce, cred că pot să mă bucur de priveliște, de aer, de vânt, de tabere. Sigur, există varianta în care îmi țin ochii strâns închiși pe toată perioada cât se mișcă mașinuța. Dar, oare, ajută? Nu mai bine mă bucur de priveliște?
Așa că, precum spune americanul, ”Fuck it!”. Ce o să urmeze? Foamete? Haideți în tabere! Sunt fun și învățați și ce să mâncați sau cum să vă descurcați cu puțin.
Fuck it! Carpe diem!
