Acum câteva zile soția mea a venit descumpănită la mine să-mi spună că maimuțoiul nostru de cinci ani știe să folosească telefonul mai bine decât știe ea.
”Nu înțelegeam de ce nu mai sună telefonul cu soneria mea. Am descoperit că Victor l-a făcut să sune cu o melodie de pe YouTube… Eu nu știu cum să-l setez așa… L-am chemat și mi-a arătat cum a făcut…”
Să ne înțelegem: Victor are cinci ani și nu știe încă să citească. Nu stă cu orele pe telefon sau la alte ecrane, are o porție limitată de 30 de minute pe zi. Se uită la melodii de pe YouTube Kids. Și totuși se descurcă să facă setări complexe telefonului. Cum?
Gândindu-mă la asta, trecând peste uimirea faptului că cei mici se raportează la tehnologia modernă intuitiv, că o simt și o folosesc fără să o înțeleagă sau să simtă nevoia de a o descompune, am început să mă întreb cum ar trebui să arate educația (de orice natură) în acest mediu.
Este evident că sistemul bazat pe învățare și memorare este învechit. Cred că astăzi, când avem în buzunar opțiunea de a căuta pe Google sau Wikipedia, să memorăm proză, anii bătăliilor sau tabelul periodic al lui Mendeleev poate nu mai este atât de important. Și, atunci, pe ce să ne axăm educația? Ce ar fi important să învețe copiii? Ce să îl învăț pe Victor?
Mă gândesc că degeaba îi umplu capul de informații. Mai degrabă aș vrea să-l învăț logică, argumentație, gândire critică, etică, moralitate, gestionarea eficientă a timpului, să-și dezvolte empatia, determinarea și ceea ce numim noi acum ”soft-skills”. Degaba va ști să recite zeci de zecimale ale lui Pi dacă nu va ști să trieze informațiile din jurul lui sau nu va reuși să se înțeleagă cu alții.
Partea drăguță este că am pornit Academia 1,61 având exact această misiune. Și, până acum ne-a ieșit. Vreo 600 de părinți spun anual că ne iese și asta ne dă putere să continuăm: Un rucsac greu îl va învăța pe Victor despre asupare și organizare. Aprinsul focului îl va învăța planificare și răbdare. Pârtia de schi îl va învăța să fie ponderat și calculat. Înfruntările de dezbatere și argumentație îl vor învăța logică și gândire critică. Iar suprafața de tatami îl va învăța despre determinare, tenacitate și gestiunea conflictului. Niciuna nu se axează pe memorare sau pe noțoiuni criptice, greu de vizualizat sau greu de aplicat așa că vor crea o fundație pe care pot înflori și noțiuni mai complicate cum ar fi să rezolve o ecuație de gradul trei sau cum să reprezinte grafic un hiperboloid parabolic (dacă va avea vreodată nevoie de asta).
Și acum dilema: De ce nu adaptăm astfel sistemul educațional? Au ajuns mulți alții la aceste concluzii. Școala Finlandeză funcționează de ani buni pe această direcție nonformală și dă rezultate foarte bune. Americani, britanici, țări nordice sau asiatice, mulți alții au ajuns la concluzia că această abordare este mai simplă și mult mai eficientă. Și, atunci, oare noi nu vedem valoare în această abordare sau încă așteptăm să propună statul o astfel de schimbare de paradigmă și programă?
