Copilul este un mic corporatist. El trebuie să performeze în anii de studiu și să livreze la sfârșitul acestora o serie rezultate care să-i permită să acceseze alte oportunități educaționale în cadrul cărora să continue să performeze și să livreze rezultate de calitate. Aceasta trebuie să-i permită dezvoltarea și, la final, încadrarea glorioasă în câmpul muncii pe o poziție remunerată generos, cu posibilități reale de avansare și dezvoltare.
Ciclic. Și inuman. Și o mare bălărie într-un frumos și inutil limbaj corporate.
Da, știu ăsta este sistemul. Daca nu iei note bune în generală, nu iei note bune la capacitate, și apoi intri la un liceu prost, si apoi iei notă mică la BAC, și apoi nu intri la facultate și nu știi o meserie, și nu te angajează nicio firmă (corporație) serioasă și ajungi să nu ai un rost în viață și ”o să ajungi măturător pe stradă!”. Am auzit placa asta de mi-a venit greață cât pentru o folie de Emetiral.
Haios este că, mai nou, multe din firmele mișto (alea la care chiar ai vrea să lucrezi) nu te angajează în baza a ce note ai la școală sau la facultate ci sunt mai interesate de profilul tău, de ce știi să faci (pe bune), de gândirea critică, de puterea de muncă, de valorile pe care le ai ca individ, de determinare.
Știu părinți care își pregătesc copilul (cu meditații) pentru examenul de grădiniță. Alți părinți îmi spun că cel mic este prea obosit ca să mai facă și sport. Wtf? La 8 ani ești prea obosit ca să faci mișcare? ”Păi, da, că trebuie să NE pregătim pentru examen!”.
Iar sistemul este de factura că părintele stă la birou de la 9.00 la 18.00 și copilul stă la școală în bancă de la 9.00 la 13.00, apoi la ”after”, în bancă, cuminte, să-și facă temele până la 18.00, apoi la cursuri de germană, pian, balet, karate, inot, aikido, robotică, engleză, mindfulness pentru copii (ce e aia?), sau la meditații la materiile de școală și apoi acasă să-și facă restul de teme (de cele mai multe ori supravegheat de părinte) până la ora 22.00 când trebuie să se culce.
Deci adultul stă la serviciu ca angajat 9 ore (opt ore cu pauză de masă) și primește în medie 15.000 de euro pe an (în mediul urban), iar copilul stă 13 ore pe zi și face același lucru pe gratis – stă în bancă, pe scaun, cu lecții, cursuri sau exerciții, cu două sau trei ore de mișcare pe săptămână și atât. Nimic anormal?
Nu susțin că ar trebui remunerat copilul. Ar fi culmea. Înțeleg că este un cerc vicios și că în spatele fiecărui element din programul copilului și din sistem este un motiv foarte serios și valid (”trebuie after că nu are cine să stea cu el”; ”trebuie meditații că rămâne corijent”; ”trebuie mișcare că altfel stă numai pe tabletă”; ”trebuie să fac temele cu el că altfel nu și le face singur.”), dar asta nu înseamnă că sistemul este bun, că soluția găsită este singura sau cea mai bună și nici că nu va produce rezultate nefaste pe termen lung.
Cred că este treaba fiecăruia dintre noi (ca părinți și uneori profesori) să ne adaptăm modul de a gândi astfel încât să avem în vedere ce este mai bine pentru copiii noștri pe termen lung. Iar pe termen lung, cred că este mai importantă găsirea unui echilibru în care copilul să nu se simtă ca la birou, să nu simtă această constantă anxietate și presiune ”să reușească”, să se înscrie într-un barem din ce în ce mai înalt, care îi va deschide niște oportunități incerte și nedefinite. Cred că un copil echilibrat va avea șansa de a aborda viața echilibrat și de a-și găsi ulterior un rost, care să-i dea satisfacție și sens în viață. Un copil pe care s-a pus prea mare presiune și care a devenit anxios și speriat de baremele înalte la care trebuie să se ridice permanent prin eforturi susținute va găsi mai greu un echilibru ca adult.
Acum ceva timp, țineam un training într-o corporație și am întâlnit un tip foarte inteligent (cognitiv), foarte capabil, dar care se raporta la toți cei din jur de parcă erau roboți. Printre altele, nu înțelegea sensul ideii de a gestiona un conflict. Din punctul lui de vedere, lucrurile erau simple: ori ți-ai făcut treaba, ori nu. Nu există conflict. Spunea chiar mândru o poveste în care și-a încuiat un colaborator într-o cameră mai multe ore, până când acesta și-a terminat treaba pe care trebuia să o facă. Apoi a descuiat calm ușa. Recunosc, m-am uitat dacă venise la pachet cu un cablu de încărcare sau dacă avea undeva vreun buton de oprire sau un potențiometru de volum. Nu cred că mi-aș dori să-i fi fost părinte.
Probabil că, urmărind permanent performanța, vom ajunge să gândim din ce în ce mai robotic, mai șablonat și mai puțin uman. Dar eu, pentru fiul meu, îi doresc să găsească un echilibru între performanță, plăcere, timp liber, mișcare, învățare, curiozitate, prieteni, aptitudini sociale, timp în familie, valori și virtuți. Nu doar performanță școlară în detrimentul tuturor celorlalte.
Măcar de-ar rămâne cu ceva util de pe urma kilelor de teme primite acasă și a orelor de stat în bancă…
